Apologia FMI
3 aprilie 2009Un raspuns adresat lui Khris si mesajului sau Renasterea FMI
Moartea televiziunilor
11 februarie 2009Raspuns pe tema: Televizorul si prostirea poporului
Nu cred ca argumentul "daca ai telecomanda si 100 de programe, de ce nu
schimbi"? este valabil in cazul nostru. Aceste televiziuni si redactii
de stiri au in spate o armata de marketari, de psihologi, de teste si
analize care s-au confirmat deja demult valabile, care spun ca apelul
la instinctele animalice ale omului este mult mai eficient decat apelul
la ratiune. Aceste tipuri de stiri si programe care contin
ingredientele cheie: crima, sex, violenta, vor avea succes tot atata
timp cat omul va fi om.
schimbi"? este valabil in cazul nostru. Aceste televiziuni si redactii
de stiri au in spate o armata de marketari, de psihologi, de teste si
analize care s-au confirmat deja demult valabile, care spun ca apelul
la instinctele animalice ale omului este mult mai eficient decat apelul
la ratiune. Aceste tipuri de stiri si programe care contin
ingredientele cheie: crima, sex, violenta, vor avea succes tot atata
timp cat omul va fi om.
Nu va amagiti cu gandul ca doar romanul
este prostul care sta sa vada asemenea stiri. Metoda este demult
brevetata si aplicata – de noi e doar preluata – in tarile
"civilizate". Paradoxal SUA au o calitate a stirilor cu mult mai
scazuta decat a noastra. Alte tari, precum Italia, unde exista un
monopol tv, multe dintre stirile "partizane" de prin televiziunile
noastre sunt inexistente, cenzura este aproape totala, pamfletul lui
Badea ar fi de neconceput – si oricum interzis prin lege.
In
fine, ramane chestiunea internetului, care se arata tot mai capabil sa
substituie rolul televiziunii. In cercurile de stanga din occident -
dar cred ca si dreapta e f. preocupata – se vorbeste deja de o
numaratoare inversa de 5 maxim 10 ani in care televiziunea traditionala
va intra complet in colaps datorita migratiei audientei si a
publicitatii catre internet. Progresele tehnologice care s-au facut si
care cresc vertiginos, ofera deja posibilitatea oricui sa vizioneze pe
internet o gama extrem de variata de televiziuni, dar nu in sens unic,
dinspre TV spre utilizator, ci invers, dinspre utilizator spre TV, in
sensul ca fiecare alege ce, cand, cum si cat sa vada dintr-un program,
pe o tema aleasa de el. Aceasta flexibilitate este absolut imbatabila.
Problema
noastra in Romania este ca internetul nu este inca suficient de
raspandit. Avem o cota imensa fata de acum 5 ani sa zicem, dar inca
avem lacune mari in orasele mici-medii si mai ales in mediul rural,
unde patrunde mai greu. Insa momentul in care televiziunea clasica va
intra in criza este iminent. Poate mai tarziu la noi, dar tot iminent.
Daca ele se vor adapta, vor deveni flexibile si vor crea continut de
calitate pe internet, au sanse sa supravietuiasca, daca nu, vor intra
in istorie. Si, sincer, nimeni nu le va duce lipsa.
Alarmant
este ca guvernul face presiuni pentru intorducerea digitalului terestru
- o tehnologie moarta in fasa, depasita de cand a fost conceputa,
impinsa si in occident dar refuzata. Prin intermediul ei se va incerca
o oarecare amanare – pe banii nostri bineinteles – a momentului in care
tv din romania va intra in coma totala, mai ales din lipsa de
publicitate. Doar asa, subventionati de stat – si deci vulnerabili
politic – vor mai putea rezista, o perioada. Alternativa bineinteles sa
se mute pe internet, unde regulile nu le mai fac ei, ci le fac
internautii . Important este ca noi sa cerem politicii sa aiba atata
discernamant cat sa inceteze subventia televiziunilor clasice si sa le
lase sa moara, pentru ca nu mai au viata lunga. Prioritatea numarul unu
trebuie sa fie raspandirea internetului si abilitatilor de utilizare a
PC-ului. Asistam practic la o revolutie a audientei, care dupa mai bine
de 50 de ani de temeblizare continua, se ridica in sfarsit de pe
canapea, stinge televizorul si isi pune singura mintea la contributie!
Internetul si-a aratat deja forta la alegerile americane ! Pentru prima
data un presedinte american este ales in buna parte pe internet si nu
la tv! Si nu orice presedinte, ci unul negru! Implicatiile asupra
societatii, politicii si civilizatiei in general, se arata a fi
colosale. Dar si opozitia la schimbare va fi pe masura.
Dominaţia banului internaţional
28 ianuarie 2009de Mihai Eminescu, colaj de texte eminesciene de Miron Manega, Săptămâna financiară, 23 ianuarie 2009
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si
economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură
strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei
sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele
ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin
dictate si născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de
echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute
de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea
productivă a naţiei românesti n-a crescut, n-a putut să crească în
raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de
civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele
productive au dat îndărăt; proprietarii mari si ţăranii au sărăcit;
industria de casă si mestesugurile s-au stins cu desăvârsire -, iar
clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie si aspiră
a deveni deputaţi si ministri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de
măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
Legile demagogiei
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie,
pretutindenea si pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român,
noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică
pentru plante exotice , de care planta autohtonă moare… Azi avem cele
mai înaintate instituţii liberale: control , suveranitatea poporului,
consilii judeţene si comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de
zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea
noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu
calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a
întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis
ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost
declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii
vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat
funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt
pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât
de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze
conform comandei din Bucuresti; că se va specula averea statului la
bursă; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge
(Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din
preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va
constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România
sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis
toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci
multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea
publică să se mai poată irita măcar.
Corupţia si bugetofagii
Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a miscării bunurilor;
ea e mai adâncă, e socială si morală. Fără muncă si fără capitalizarea
ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic si
nu stie să se apuce de nici un mestesug dă-i toate libertăţile
posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o
bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca,
fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem
milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că
ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită
capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei
generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă
funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie… Funcţiunile
publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de
sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de
flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care,
în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o
supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători
la bursă si întreprinzători sarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele
superioare ale societăţii omenesti… Justiţia, subordonată politicii, a
devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere
pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut
în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine
morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt
partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile
făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi
ai voinţei legale si sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte
e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a
partidei ilustre Mafia si Camorra , care miroase de departe a puscărie.
Mizeria artificială
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură
populaţiile noastre din partea administraţiei si a fiscului când
constatăm că, în acelasi timp în care zeci de mii de străini imigrează
în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca soarecii o
corabie care arde, si că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod
artificial, prin introducerea unei organizaţii si a unor legi străine,
nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie
care costă prea scump si nu produce nimic. Asa încât, departe de-a
vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică si prevăzătoare
a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest si mai inteligent,
suntem, din contră, avizaţi de-a astepta siguranţa acestei existenţe de
la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului
român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate
internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre
intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă
Dunăre.
Perspective
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de
străini; libertatea de muncă si tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior
în aparenţă egal, în realitate inegal. Si, în această luptă învinge cel
pentru care orice mijloc de câstig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar
trebui să fie si să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un
rezultat al muncii si, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca
posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării
publicului prin întreprinderi hazardate si fără trăinicie, a jocului de
bursă, a minciunii.
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul,
cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă
toată clădirea măreaţă a civilizaţiei crestine. Shakespeare cedează în
faţa bufoneriilor si dramelor de incest si adulteriu, cancanul alungă
pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.
EXPLICATIO
În întâmpinarea ideii că Mihai Eminescu n-ar mai fi „la modă“, am
realizat acest colaj din textele jurnalistice ale marelui poet. Am vrut
să arătăm, prin aceasta, că Eminescu nu a fost doar poet si gânditor,
ci si primul analist economic din istoria României. „Diagnosticele“ si
soluţiile lui economice, publicate în perioada 1870-1889, sunt valabile
si astăzi. Iar cele scrise de el la sfârsitul secolului al XIX-lea par
inspirate din realitatea de azi. Ne-a usurat munca – si mulţumim pe
această cale autorului – cartea lui Radu Mihai Crisan (scriitor si
doctor în economie), „Eminescu interzis“, apărută la Editura Criterion
Publishing. Textele colajului nostru au fost extrase din publicaţiile
„Albina“, „Familia“, „Federaţiunea“, „Convorbiri Literare“, „Curierul
de Iasi“ (1870-1877), colecţia ziarului „Timpul“ (1877-1883) si din
manuscrise publicate postum.
Mocirla spirituala in Timisoara
25 ianuarie 2009(raspuns la "Timişoara – o cloacă înecată în mocirlă")
Aceeasi problema imi revine si mie in minte de ceva timp incoace, de
cand a inceput sa ploua, caci ploaia la Timisoara nu pare sa respecte
regulile universale si vine invariabil sub forma unei mazgi
insuportabile, o raie care acopera tot si toate. Daca as fi strain as
crede ca e un fenomen al naturii specific locului, asemanator
furtunilor de nisip care se abat asupra oraselor chinezesti din
Mongolia interioara, altfel nu mi-as putea explica de ce aici ploaia e
asociata cu noroi. Dar mie mi-e clar ca, asa cum ai zis si tu Val,
problema nu vine de la natura (ca tot natura are meritul ca ne da si
cele mai frumoase aspecte ale orasului, atunci cand inverzesc
parcurile) ci vine din noi care locuim aici.
cand a inceput sa ploua, caci ploaia la Timisoara nu pare sa respecte
regulile universale si vine invariabil sub forma unei mazgi
insuportabile, o raie care acopera tot si toate. Daca as fi strain as
crede ca e un fenomen al naturii specific locului, asemanator
furtunilor de nisip care se abat asupra oraselor chinezesti din
Mongolia interioara, altfel nu mi-as putea explica de ce aici ploaia e
asociata cu noroi. Dar mie mi-e clar ca, asa cum ai zis si tu Val,
problema nu vine de la natura (ca tot natura are meritul ca ne da si
cele mai frumoase aspecte ale orasului, atunci cand inverzesc
parcurile) ci vine din noi care locuim aici.
Am ajuns sa cred
ca suntem toti o societate de surzi. In realitate toti avem aceleasi
probleme si aceleasi dorinte, fara sa ne dam seama ca ele sunt aceleasi
cu ale celorlalti. Fiecare striga in propriul lui spatiu, fara sa-l
auda pe celalalt care poate striga exact aceleasi lucruri. Chiar si
atunci cand in grupuri mici, cum suntem noi pe un forum virtual, ne
exprimam opiniile si problemele comune, suntem dezarmati in fata
surzitatii restului de oameni, o masa amorfa as spune, atomizata,
divizata, dezbinata.
As crede ca problema noroiului depaseste cu
mult problemele de natura politica sau administrativa, ea devine in
cazul nostru o problema filozofica si identitara. Societatea
timisoreana pare incremenita in propriile dileme si paradigme, fara
rezolvarea carora, nu poate evolua catre o constructie superioara, care
ar duce automat, prin forta ei, la o rezolvare a chestiunilor de ordin
social, politic, administrativ, economic. Timisoara pare ca sufera de o
criza majora de identitate. Nu mai stie ce vrea, nu mai stie incotro
merge, nu mai stie sa se adapteze, sa se reinventeze si sa se impuna.
Incotro mergem? Cum vrem sa arate orasul asta? Suntem multumiti cu
atat? Asta este tot ce putem noi mai bun? Iata cateva probleme pe care
foarte rar, sau deloc, le-am auzit propuse in discutie in spatiul civic
timisorean . Asta e problema care ar trebui pusa pe tapet.
Din
pacate aceasta probelma este foarte departe de spatiul public. S-a
impamantenit o idee fixa cum ca singurul scop care ii aduna la un loc
pe acesti cetateni care-si zic timisoreni este acela de a face bani, cu
orice pret. S-a impus – ca in multe alte locuri ale tarii – o filozofie
a fortei, care presupune ca numai forta (ieri era fizica, azi este
forta banilor) are drept de apel in spatiul public. Se fac deci multi
bani in Timisoara, dar vai – tocmai cei care fac bani multi, se
refugiaza disperati de Timisoara -, la Viena, la shopping in occident,
sau in putinele oaze mai occidentale din oras, in vacantele in locuri
frumoase (care nu mai vin odata) sau aiurea, oriunde dar departe de
locul pe ruinele caruia si-au castigat banii. Se fac intr-adevar multi
bani aici, dar cu costul mizeriei de pe strazi si cu costul mizeriei de
caracter. Suntem deci un oras bogat, dar, paradoxal sarac.
Caci
cei care au responsabilitatea de a lasa ceva mai elevat si mai
civilizat in urma lor, tac, sunt lasi, se ascund, complexati de ce vad
in oglinda, complexati de cat sunt de mici de caracter, lipsiti de
ambitie si de viziune. Apoi acesti oameni se izoleaza in cartiere cu
fortarete numite vile, lipsite de cele mai elementare spatii sociale,
care sa faca din ele o societate civilizata, si nu o suma de oameni si
case. Lipsesc evenimentele, o viata culturala pe masura statutului
orasului, motiv pentru care la sfarsit de an, cand se trage linie, toti
ne putem lauda cu ce am facut mai frumos in timpul anului: adica pe
unde am mai mers in vacante, in locuri frumoase, deci, implicit,
departe de Timisoara, orasul in care doar locuim ca sa ne castigam
traiul. Din punctul asta de vedere e o societate bolnava, unde mazga de
pe strazi nu este nicidecum cauza, ci doar efectul inevitabil al unor
probleme existentiale majore. Mocirla cea mai grea, si de care ar
trebui sa ne scapam prima, este cea spirituala.
Proiectul Enciclopedia Romaniei
28 martie 2008
In data de 14 martie am demarat impreuna cu doi buni amici, proiectul Enciclopedia Romaniei. Satui de diletantismul si impostura care s-au instalat regine in "enciclopedia libera" WIkipedia, la care am pus trup si suflet timp de doi ani, am decis sa luam soarta enciclopedismului romanesc electronic in propriile maini.
Enciclopedia Romaniei este un proiect din toate punctele de vedere mai matur decat Wikipedia. Nu va fi in niciun caz un club elitist, dar va scoate pe tusa palavragii si fanfaronii care-si striga inclutura in gura mare si va pune in centrul ei oamenii meritusoi si pasionati, care sunt interesati de soarta informatiei despre Romania si vor sa vada internetul pus in slujba culturii romane. Asa sa ne ajute D-zeu!
Tratatul de baza moldo-roman – intre consecventa si incapatinare
20 noiembrie 2007
Consecventa e o trasatura rar intalnita in lumea politicului. E
un lux pentru un politician, un partid, sau chiar un stat sa dea dovada
de consecventa si insistenta in privinta unui sau altui domeniu de
interes. De regula, mai devreme sau mai tarziu, din anumite ratiuni,
actorii politici sunt nevoiti sa-si mai tempereze avantul si ambitiile,
oricat de consecvente sau de principiu au fost ele pana atunci. Asta
pentru ca intervin factori de diversa natura, se schimba conjunctura,
se mai schimba conducerea, apar alte probleme, se ajunge la vreun
compromis sau pur si simplu sunt reconsiderate vechile optiuni. Aceasta
realitate a evolutiei atitudinilor si pozitiilor e valabila, repet,
pentru entitatile politice de cea mai variata anvergura.
un lux pentru un politician, un partid, sau chiar un stat sa dea dovada
de consecventa si insistenta in privinta unui sau altui domeniu de
interes. De regula, mai devreme sau mai tarziu, din anumite ratiuni,
actorii politici sunt nevoiti sa-si mai tempereze avantul si ambitiile,
oricat de consecvente sau de principiu au fost ele pana atunci. Asta
pentru ca intervin factori de diversa natura, se schimba conjunctura,
se mai schimba conducerea, apar alte probleme, se ajunge la vreun
compromis sau pur si simplu sunt reconsiderate vechile optiuni. Aceasta
realitate a evolutiei atitudinilor si pozitiilor e valabila, repet,
pentru entitatile politice de cea mai variata anvergura.
Atunci insa cand, in ciuda unor transformari obiective, care
impun logic si transformari in dialog si comportament, se insista
asupra vechilor abordari, se actioneaza in baza vechilor reflexe, se
comunica in parametrii vechilor clisee – aceasta nu se mai numeste
consecventa, ci incapatanare si rigiditate.
Anume intr-un astfel de mediu politico-psihologic, cimentat
ideologic, este discutat si abordat de mai bine de un deceniu Tratatul
de baza dintre cele doua state vecine – Romania si Republica Moldova.
Un tratat care este repus in discutie cu o incapatanare suspecta si
este abordat cu o rigiditate aproape sectanta.
Sa ne reamintim sirul lung al negocierilor pe marginea acestui
subiect. Tratatul de baza moldo-roman a inceput sa se negocieze la
scurt timp dupa obtinerea independentei Republicii Moldova, in 1991, si
a fost parafat abia in 2000, de catre ministrii de externe ai celor
doua state. Seful diplomatiei romane, Petre Roman, impreuna cu omologul
sau moldovean, Nicolae Tabacaru, au pus semnatura pe textul care
recunostea si punea in valoare caracterul privilegiat al raporturilor
bilaterale; text in care erau mentionate „radacinile in trecutul
istoric” si „comunitatea de cultura si limba” si era consacrat
sprijinului reciproc in procesul de integrare europeana a celor doua
state, drept obiectiv strategic comun.
Tratatul avea un continut special, el deosebindu-se de toate
tratatele politice incheiate de Romania pana atunci. Documentul
condamna implicit consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov, precum si
recunoasterea caracterului arbitrar al separarii Basarabiei de Romania
in 1940. Paragraful 4 al Tratatului cuprindea specificarea ca Republica
Moldova este considerata „stat romanesc independent pe teritorii
anexate cu forta in urma intelegerii secrete Ribbentrop-Molotov”. Iar
articolul 13 al Tratatului consemna disponibilitatea Romaniei de a se
implica activ in pastrarea unitatii si integritatii statale a
Republicii Moldova.
Odata cu venirea Partidului Comunistilor la guvernare, in
2001, semnarea Tratatului a fost abandonata din cauza divergentelor ce
tin de limba si identitate, care au aparut intre cele doua parti. Noua
conducere comunista a revizuit prevederile Tratatului parafat,
expunandu-si dezacordul categoric in privinta mai multor stipulari din
text.
Autoritatile comuniste si-au propus sa-i confere tratatului
noi interpretari, prin negarea unui trecut comun al celor doua state.
Asa cum textul parafat in 2000 depasise cu mult limitele unui tratat de
baza, in document fiind descrise in detaliu „instrumente” concrete de
conlucrare in diverse domenii, presedintele Vladimir Voronin si-a dorit
un tratat mai simplu, mai „distant” si mai potrivit aspiratiilor sale
ideologice si geo-politice. Lucru neagreat deja de partea romana.
Presedintele Ion Iliescu daduse de inteles ca tratatul in noua formula,
suportand „modificari de substanta”, a devenit inacceptabil pentru
Romania, refuzand insa sa dea si alte detalii.
De atunci, discutiile pe marginea necesitatii semnarii
respectivului Tratat au lunecat in albia unei retorici
contraproductive, in egala masura vicioasa pentru ambele state, insa,
in mod evident, in primul rand plina de incomoditati pentru partea
romana, care a avut si cel mai mult de suferit, in plan diplomatic, de
pe urma nesemnarii tratatului.
In 2002, relatiile bilaterale moldo-romane au fost dinamitate
in urma unor declaratii incisive la adresa Romaniei ale unor oficiali
moldoveni, iar prim-ministrul roman de atunci, Adrian Nastase, si-a
anulat preconizata vizita la Chisinau. Cum o asemenea fisura in relatii
afecta considerabil interesele strategice si nationale ale Romaniei,
conducerea de la Bucuresti a considerat oportuna reluarea negocierilor
in privinta tratatului ghinionist. Astfel, in aprilie 2003, ministrul
roman de externe, Mircea Geoana, si omologul sau moldovean, Nicolae
Dudau, declara la Chisinau ca Tratatul de baza dintre Republica Moldova
si Romania ar putea fi incheiat pana la finele anului, in urma unor
revizuiri la textul documentului. Lucrurile insa nu evolueaza mai
departe de aceste promisiuni, deoarece se intrevede nedorinta
Chisinaului de a face careva concesii de substanta. La inceputul lunii
august a aceluiasi an, presedintele Ion Iliescu se intalneste, la
Costesti-Stanca, cu omologul sau moldovean, Vladimir Voronin, insa tema
Tratatului este ocolita cu precautie de catre Iliescu, chiar daca
Voronin afirma cateva zile inainte ca ar trebui discutata in mod
obligatoriu.
Curbura in procesul de negociere, trasata de partea romana,
isi gaseste in curand o continuare in declaratiile facute o luna mai
tarziu, in septembrie 2003, de catre premierul Adrian Nastase. El
anunta ca Romania nu este interesata sa incheie un tratat politic de
baza cu Republica Moldova, deoarece Bucurestiul a recunoscut deja
independenta Republicii Moldova si, citam, „respecta principiile
dreptului international in relatiile bilaterale”. „Un acord care nu are
nici un fel de continut si nu face decat sa repete stereotipurile din
acordurile de dinainte de 1989, nu are nici un sens”, a mai declarat
atunci Nastase.
Aceasta pozitie de principiu a reactivat procesul de
distantare politica de Romania, initiat de guvernarea comunista de la
Chisinau. Astfel, reprezentantul Republicii Moldova la Consiliul
Europei, Alexei Tulbure, declarase in acea perioada ca refuzul
conducerii romane de a semna Tratatul de baza dintre cele doua state si
limbajul oficialilor romani sunt principalele probleme in relatiile
bilaterale. (In ceea ce priveste „limbajul”, ambasadorul moldovean a
precizat ca „deranjeaza” notiunea de „doua state romanesti” si sintagma
„romanii de dincolo de Prut”, folosite de autoritatile romane).
Starea tensionata, de incertitudine, a durat pana in primavara
anului 2005, dupa ce s-au consumat campaniile electorale din ambele
state. Venirea lui Traian Basescu la presedintia Romaniei, vizita lui
la Chisinau, „bruma de prietenie” care s-a lasat peste relatiile dintre
cei doi sefi de stat au readus pentru o perioada dialogul moldo-roman
pe un fagas al echilibrului si al unei relative bune intelegeri.
„Idila” dintre Basescu si Voronin, cum era si de asteptat, a
fost una de moment. Noua conducere de la Bucuresti s-a ciocnit la
randul ei de politica reactionara proprie guvernarii de la Chisinau.
Presedintele Vladimir Voronin a staruit sa insiste iarasi asupra
semnarii unui tratat de baza si a unui tratat de frontiera intre
Romania si Republica Moldova, afirmand ca acestea vor fi „cea mai mare
investitie politica” a Bucurestiului in reglementarea conflictului
transnistrean si vor contribui la „consolidarea imunitatii de politica
externa a statalitatii moldovenesti”.
Invocarea acestor motive de catre presedintele moldovean a fost
o abordare destul de abila, deoarece problema transnistreana e cu
adevarat un argument care trage greu la cantar. Voronin specifica, in
favoarea semnarii tratatelor, ca „insinuarile propagandistice ale
Tiraspolului privind inglobarea inevitabila a Moldovei de catre Romania
isi pierd, in aceasta situatie, orice teren, iar odata cu ele va
disparea, sper, si acea romanofobie, pe care paraziteaza atat de multi
si care creeaza atatea obstacole in relatiile dintre popoarele
noastre”. In opinia Chisinaului, documentele urmau sa delimiteze clar
pozitia statelor si ar fi eliminat orice suspiciuni in relatiile
bilaterale dintre Romania si Republica Moldova.
Romania gaseste o solutie temporara si vine cu propunerea
semnarii unui Acord de parteneriat, oferta facuta la inceputul anului
2006 de ministrul de externe Mihai Razvan Ungureanu in timpul primei
sale vizite oficiale la Chisinau. Dand o apreciere Tratatului politic,
dansul a declarat: „Noi privim in viitor si credem ca orice act care
urmeaza sa fie incheiat intre cele doua state, care angajeaza
executivele celor doua state si deci vointa claselor politice din
Romania si Republica Moldova are datoria sa planifice viitorul si nu sa
revina intotdeauna insistent si dupa parerea noastra fara rezultat
asupra trecutului”.
Ce deranjeaza intr-atat partea romana, incat evita ostentativ
semnarea tratatelor de baza cu Republica Moldova, din 2000 incoace?
Sunt cateva motive ca asemenea rezerve sa existe. In primul rand, prin
semnarea Tratatului politic de baza, se va osifica frontiera pe Prut
dintre cele doua state pe multi ani inainte. Or, acest lucru nu se
potriveste defel cu aspiratiile seculare de unificare, demonstrate, cu
o intensitate fluctuanta, de populatia romana de pe ambele maluri. In
al doilea rand, exista suficiente chestiuni de principiu, de demnitate
chiar, care impiedica Bucurestiul sa semneze documentul. E vorba de
valori si simboluri precum denumirea limbii, denumirea etnica a
poporului din stanga Prutului, lipsa unei mentiuni care ar condamna
Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 si alte cateva momente sensibile.
Apoi, dincolo de aceste subtilitati, conducerea Romaniei ar prefera sa
semneze principalul document cu Republica Moldova avand alaturi la masa
diplomatica un alt partener decat Partidul Comunistilor .
(Nota: Si la negocierile privind semnarea Tratatului de baza
al Romaniei cu Rusia s-au inregistrat bariere de acest gen, cand partea
rusa a refuzat sa includa prevederile ce condamnau Pactul
Ribbentrop-Molotov si sa restituie Romaniei tezaurul istoric, decat
daca vor avea „de primit ceva in schimb”. Intr-un stil specific
reactionase si Aleksandr Tolkaci, ambasadorul Federatiei Ruse in
Romania, care a raspuns cu cinism la propunerea de a discuta asupra
restituirii tezaurului: „Am intrat intr-un nou secol, nou mileniu. Si
propunem sa lasam trecutul istoricilor si sa ne uitam in viitor!”).
De ce este partea moldoveana atat de ahtiata sa semneze
Tratatul de baza moldo-roman? Dorinta guvernantilor de la Chisinau e
ghidata de interese diametral opuse celor romane. Iata doar cateva din
ele. In primul rand, asa cum a fost mentionat anterior intr-un citat al
presedintelui Voronin, semnarea Tratatului ar reduce semnificativ din
suspiciunile partii transnistrene in privinta evolutiei statalitatii
moldave. Tiraspolul, se cunoaste, invoca cu obstinatie pericolul care
vine din partea Romaniei, dornica, in viziunea separatistilor
transnistreni, sa-si alipeasca Basarabia.
In al doilea rand, semnarea Tratatului, cu prevederile pe care
le contine, ar constitui un succes politic remarcabil pentru conducerea
de la Chisinau, o conducere care este in fond deficienta la capitolul
succese politice. In plus, prin acest document se va pune o piatra
solida la temelia Conceptiei Nationale de Stat, care reflecta
„ideologia moldovenismului”, promovata cu insistenta de guvernarea
comunista. In al treilea rand, subiectul semnarii tratatului este scos
pe tapet ori de cate ori aceasta convine din punct de vedere diplomatic
conducerii Republicii Moldova.
Ar fi si alte motive la mijloc, toate la un loc determinand
conducerea de la Chisinau sa apeleze inclusiv si la presiuni de ordin
extern pentru a obtine acceptul Romaniei de a semna documentele in
cauza. In 2006, dupa refuzul diplomatic al ministrului roman de
externe, Vladimir Voronin a solicitat ajutorul Uniunii Europene, a
oficialilor de la Bruxelles, ca acestia la randul lor sa-i conditioneze
Romaniei semnarea tratatului, pana la aderarea acesteia la UE, in data
de 1 ianuarie 2007. Romania a avut abilitatea sa faca fata acestui
santaj diplomatic, fara a ceda, avand si un anumit precedent in 2001,
cand conditii aproape similare au impus cei de la NATO, cerandu-i
presedintelui Iliescu sa fie mai temperat atunci cand declara ca
cetatenii Republicii Moldova sunt romani si ca cele doua state sunt
surori. Iata ca Romania a trecut cu bine in NATO, iar mai tarziu si in
UE, fara a avea un tratat politic de baza cu un stat vecin al noilor
frontiere politico-militare.
Chestiunea cu Tratatul insa, dupa o pauza relativa datorata
altor preocupari pe linia dialogului moldo-roman, a revenit iarasi „in
forta” la mijlocul anului 2007. De aceasta data, Chisinaul s-a capatuit
cu noi „avocati” occidentali al ideii. In luna iulie a.c., aflat in
vizita la Bucuresti, Kalman Mizsei, reprezentantul UE pentru Republica
Moldova, a indemnat Romania sa renunte la atitudinea de „frate mai
mare” in relatiile cu Chisinaul. Diplomatul european a venit si cu o
serie de sfaturi pentru detensionarea relatiilor dintre Bucuresti si
Chisinau. Printre acestea, a figurat recomandarea de a reveni asupra
acordului privind frontierele si asupra tratatului de baza. „Vecinul
mai mare trebuie sa inteleaga si sa linisteasca temerile vecinului mai
mic”, a spus oficialul.
In octombrie 2007, Chisinaul se bucura din nou de sustinere,
de asta data in persoana vicepresedintelui Parlamentului European,
Miguel Angel Martinez Martinez. Acesta, aflandu-se intr-o vizita la
Chisinau, a mentionat ca relatiile Republicii Moldova cu Romania
„trebuie sa fie normale si ele incep acolo unde exista o recunoastere a
frontierelor”. „Este evident ca exista o carenta si ca aceasta nu e o
carenta a Republicii Moldova”, a mai declarat oficialul. Argumentul lui
forte a fost ca „frontiera in cauza nu mai este doar una intre doua
tari vecine, ci este vorba de hotarele dintre UE si o tara vecina a
Uniunii Europene, cum este Republica Moldova”.
Povestea cu tratatul a prins astfel noi contururi si un alt
suflu, unul din directia vestului. In replica, noul ministru de externe
al Romaniei, Adrian Cioroianu, a declarat ca tratatul de baza si cel
privind regimul frontierei, cerut cu insistenta de liderii moldoveni,
trebuie sa fie lasat pe mana expertilor si evitat in dialogul politic
moldo-roman.
Ministrul Cioroianu continua retorica diplomata a colegilor
sai precedenti, explicand in unul din interviurile sale recente, oferit
Revistei 22, care sunt divergentele ce nu permit semnarea acordurilor
bilaterale. Potrivit lui Cioroianu, partea romana propune o varianta
ceva mai moderna a tratatului, in timp ce partea moldava sustine ideea
unui tratat care sa cuprinda in el o trimitere la tratatul de dupa al
II-lea Razboi Mondial, din 1947, care, la randul lui, face trimitere la
asa-numitul acord din 1940 dintre Romania si Uniunea Sovietica.
Cioroianu a mentionat si divergentele cu privire la limba de
comunicare, subliniind: „Partea romana in nici un caz nu-si doreste sa
ajungem in situatia, din punctul meu de vedere, exotica, nu spun mai
mult, de a avea un tratat bilateral romano-moldovenesc, iar la sfarsit
sa se spuna ca a fost „intocmit in doua exemplare identice, in limba
romana si in moldoveneasca””.
Exista cel putin doua scenarii de evolutie pentru „istoria cu
tratatul”. Un scenariu ar fi ca Bucurestiul va astepta rezultatele
alegerilor parlamentare din 2009 din R. Moldova, sperand la o pozitie
mai „intelegatoare” de la eventuala noua conducere moldoveana.
Prognozele preventive insa nu indica deocamdata posibilitatea venirii
la guvernare a unui alt partid decat cel comunist. Asa ca, si dupa 2009
pozitia Chisinaului in privinta documentului de baza ar putea fi
aceeasi.
Un alt scenariu ar fi ca partea romana sa accepte in cele din
urma semnarea tratatelor cu Vladimir Voronin, pe principii prioritar
convenabile acestuia din urma. „Moneda de schimb” ar putea fi
permisiunea guvernarii de la Chisinau ca Bucurestiul sa deschida inca
doua consulate in Republica Moldova – la Balti si Cahul, pentru
inlesnirea procedurii de obtinere de vize de catre cetateni.
Ceva „se misca” in sensul celui de-al doilea scenariu. In tot
cazul, ministrul Cioroianu se arata a fi totusi dispus sa puna un punct
negocierilor in privinta tratatului. De alta parte, si ministrul de
externe moldovean, Andrei Stratan, a lasat sa se inteleaga existenta
unor „discutii foarte sincere pe marginea acestor documente” si,
potrivit lui, „in prezent exista sanse ca pana la sfarsitul anului,
tratatul de parteneriat si tratatul de frontiera cu Romania, documente
negociate de mai multi ani, sa fie semnate”.
Romania poate intr-adevar merge pe calea „cedarilor de moment”
fata de conducerea de la Chisinau, pentru a facilita, intr-un fel, prin
semnarea tratatelor, procesul de aderare a R. Moldova la structurile UE
si pentru a inlesni procedurile de obtinere a vizelor pentru Europa a
cetatenilor acestui stat. Ca apoi, in spatiul european comun, cele doua
state vecine sa „niveleze” definitiv diferentele
etno-culturo-lingvistice.
Este insa Romania sigura ca, dupa semnarea tratatului,
Republica Moldova nu va reveni iarasi in sfera de influenta a
Federatiei Ruse? Va tempera in vreun fel Tratatul spiritele razboinice
si secesioniste ale Tiraspolului? Va urca R. Moldova, in urma semnarii
lui, o treapta in procesul de pre-aderare? Va spori Tratatul, asa cum
este el acum formulat, respectul etnicilor romani din Basarabia fata de
Bucuresti? Va inlesni el considerabil procedura de obtinere a
cetateniei romane? Va produce o satisfactie politica si morala
semnatarilor romani? Dar celor moldoveni? Tind sa cred ca raspuns
pozitiv poate fi dat doar pentru ultima din aceste intrebari, intrebari
in mare masura retorice.
Ramane de vazut care abordare va invinge in grotesca
confruntare diplomatica pe marginea semnarii Tratatului de baza
moldo-roman: consecventa principiala a uneia din parti sau
incapatinarea rigida, dar calculata, a alteia.
confruntare diplomatica pe marginea semnarii Tratatului de baza
moldo-roman: consecventa principiala a uneia din parti sau
incapatinarea rigida, dar calculata, a alteia.
Dorian Furtuna,
cercetator de etologie politica
13 noiembrie 2007
http://www.md-ro.org/?ref=hotnews-3
Comicul care zguduie inertiile politicii
19 octombrie 2007
Comicul care zguduie inertiile politicii
de Grigore Arbore
De câteva săptămâni viaţa politică italiană se confruntă cu un fenomen
care nu poate fi tratat precum un simplu balon de săpun mediatic. Beppe
Grillo, comic popular, zguduie Palatele Puterii. Pune în criză
conducerile principalelor partide din Peninsulă, obişnuite a-şi
consolida forţa electorală, ca multe dintre partidele europene
"frăţeşti", din propuneri de reformă reluate periodic "într-un nou
context" şi din promisiunile, prelucrate în sosuri ideologice diferite,
unui viitor luminos pentru toată lumea: de la întreprinzător la
pensionar.
Conform sondajelor, Beppe Grillo şi mişcarea
sa spontană ar putea să aibă, în cazul în care s-ar configura o
participare a acesteia din urmă la vot (într-un mod care nu este încă
definit) adeziunea a cam 50% din electori. Putem da crezare acestor
sondaje: sunt elaborate de instituţii care nu prea seamănă cu
institutele de sondaje ce au printre acţionari "reprezentanţii
sindicaliştilor" de la Petromservice, aceia loviţi peste noapte (în
2002) de sindromul bogăţiei pe cale de a creşte fără măsură, hrănită
energic din seva grijii frăţeşti pentru soarta "clasei muncitoare",
grijă manifestată în acapararea de acţiuni la costuri aproape de zero.
sa spontană ar putea să aibă, în cazul în care s-ar configura o
participare a acesteia din urmă la vot (într-un mod care nu este încă
definit) adeziunea a cam 50% din electori. Putem da crezare acestor
sondaje: sunt elaborate de instituţii care nu prea seamănă cu
institutele de sondaje ce au printre acţionari "reprezentanţii
sindicaliştilor" de la Petromservice, aceia loviţi peste noapte (în
2002) de sindromul bogăţiei pe cale de a creşte fără măsură, hrănită
energic din seva grijii frăţeşti pentru soarta "clasei muncitoare",
grijă manifestată în acapararea de acţiuni la costuri aproape de zero.
Creditată
cu un asemenea suport de masă, mişcarea spontană constituită în jurul
blogului cunoscutului comic italian, personaj acid până la vulgaritate
- în intervenţiile sale publice şi în mesajele electronice ce pătrund
capilar în ţesutul social - atunci când înfierează, de cele mai multe
ori cu argumente de necontrazis, inerţia, ineficienţa maşinăriei
statale, vorbăria şi chiar minciunile clasei politice, anunţă un
cutremur politic de proporţii.
cu un asemenea suport de masă, mişcarea spontană constituită în jurul
blogului cunoscutului comic italian, personaj acid până la vulgaritate
- în intervenţiile sale publice şi în mesajele electronice ce pătrund
capilar în ţesutul social - atunci când înfierează, de cele mai multe
ori cu argumente de necontrazis, inerţia, ineficienţa maşinăriei
statale, vorbăria şi chiar minciunile clasei politice, anunţă un
cutremur politic de proporţii.
În imaginarul popular
italian, Grillo – nume care traducere înseamnă Greier – este un
biciuitor al moravurilor unei clase politice pentru care aşteptările
populaţiei sunt mereu în curs de a fi satisfăcite conform promisiunilor
din campania electorală, dar care, în realitate, sunt doar castele de
vorbe. Domnul Greier este un nou Tribun, un om al poporului, un Tribun
Comic însă. Nu îndeamnă la revoltă împotriva clasei politice ci doar la
înlăturarea prostie, falsităţii şi demagogiei. Ca atare zarva generată
în jurul intervenţiilor sale publice nu are nimic în comun cu tradiţia
frământărilor născute în pieţele unor oraşe italiene în timpurile
romanului Cola di Rienzo (1313-1364) sau napoletanului Masaniello
(1622-1364). Spre deosebire de aceştia, şi deci şi spre deosebire de
Corneliu Vadim Tudor, Beppe Grillo este un comic care îşi trăieşte cu
intensitate şi chiar cu savoare rolul de biciuitor de moravuri
politice: este un Aristofan care nu produce piese de teatru satirice ci
discursuri la porţile uzineleor, în pieţele marilor oraşe.
italian, Grillo – nume care traducere înseamnă Greier – este un
biciuitor al moravurilor unei clase politice pentru care aşteptările
populaţiei sunt mereu în curs de a fi satisfăcite conform promisiunilor
din campania electorală, dar care, în realitate, sunt doar castele de
vorbe. Domnul Greier este un nou Tribun, un om al poporului, un Tribun
Comic însă. Nu îndeamnă la revoltă împotriva clasei politice ci doar la
înlăturarea prostie, falsităţii şi demagogiei. Ca atare zarva generată
în jurul intervenţiilor sale publice nu are nimic în comun cu tradiţia
frământărilor născute în pieţele unor oraşe italiene în timpurile
romanului Cola di Rienzo (1313-1364) sau napoletanului Masaniello
(1622-1364). Spre deosebire de aceştia, şi deci şi spre deosebire de
Corneliu Vadim Tudor, Beppe Grillo este un comic care îşi trăieşte cu
intensitate şi chiar cu savoare rolul de biciuitor de moravuri
politice: este un Aristofan care nu produce piese de teatru satirice ci
discursuri la porţile uzineleor, în pieţele marilor oraşe.
La
Florenţa a umplut Piazza della Signoria. La Bologna, oraşul natal al
lui Romano Prodi, primul ministru al unui guvern de centru stânga şi
stângă – stângistă, s-au adunat 50.000 de persoane să-l asculte şi să-l
aplaude. Faptul este fără precedent: provocarea comic-politică a lui
Grillo a prins teren într-un oraş care a fost timp de 45 de ani
cetăţuia Partidului Comunist Italian şi încă 15 – după 1990 – bastionul
formaţiilor reciclate sau derivate din acelaşi partid (Partidul
Democraticilor de Stânga, Democraticii de Stânga + Refondaţia Comunistă
etc).
Florenţa a umplut Piazza della Signoria. La Bologna, oraşul natal al
lui Romano Prodi, primul ministru al unui guvern de centru stânga şi
stângă – stângistă, s-au adunat 50.000 de persoane să-l asculte şi să-l
aplaude. Faptul este fără precedent: provocarea comic-politică a lui
Grillo a prins teren într-un oraş care a fost timp de 45 de ani
cetăţuia Partidului Comunist Italian şi încă 15 – după 1990 – bastionul
formaţiilor reciclate sau derivate din acelaşi partid (Partidul
Democraticilor de Stânga, Democraticii de Stânga + Refondaţia Comunistă
etc).
De pe scenă, oriunde se află, Grillo lansează mesaje.
Până de curând a fost considerat "o resursă a stângii"; mai nou pare a
fi devenit inamicul public al acesteia: a avut "impertinenţa" să nu o
cruţe, să pună în evidenţă cu expresii chiar violente lipsa de idei,
incapacităţile administrative, alianţele pe sub masă etc. "Este un
populist, face morală făcând lumea să plătească 40 de euro biletul" -
l-a atacat în presă Piero Fassino, secretarul Democraticilor de Stânga,
principala forţă din coaliţia de guvernământ. Chiar dacă aşa ar fi,
faptul că pieţele unde este prezent Grillo sunt pline, în ciuda
costului pipărat al participării la satira -invectivă, este un
indicator al popularitătii.
Până de curând a fost considerat "o resursă a stângii"; mai nou pare a
fi devenit inamicul public al acesteia: a avut "impertinenţa" să nu o
cruţe, să pună în evidenţă cu expresii chiar violente lipsa de idei,
incapacităţile administrative, alianţele pe sub masă etc. "Este un
populist, face morală făcând lumea să plătească 40 de euro biletul" -
l-a atacat în presă Piero Fassino, secretarul Democraticilor de Stânga,
principala forţă din coaliţia de guvernământ. Chiar dacă aşa ar fi,
faptul că pieţele unde este prezent Grillo sunt pline, în ciuda
costului pipărat al participării la satira -invectivă, este un
indicator al popularitătii.
Grillo este întruchiparea unei
părţi a "societăţii civile", aceea care s-a săturat de discursuri
sforăitoare şi vrea să audă anti-discursuri, care s-a săturat de
politică (aceea a promisiunilor neîmplinite şi a exceselor demagogice)
şi este atrasă de ceea ce politicienii definesc precum "antipolitică"
deoarece, după ei, forţa satirei generează antipatiile demolatoare,
critica destabilizatoare a sistemului. Numai că "sistemul" – pune în
evidenţă Grillo – este bazat pe discuţii de prea multe ori sterile şi
de nenumărate ori fără finalităţi practice. Nimeni nu este în stare să
prevadă la ce va duce acest enorm curent de simpatie populară pentru
Grillo creat de vehemenţa atacurilor dezlănţuite de el împotriva
exceselor clasei politice şi ineficienţei unui sistem administrativ
aflat, la modul declarativ, în slujba cetăţenilor.
părţi a "societăţii civile", aceea care s-a săturat de discursuri
sforăitoare şi vrea să audă anti-discursuri, care s-a săturat de
politică (aceea a promisiunilor neîmplinite şi a exceselor demagogice)
şi este atrasă de ceea ce politicienii definesc precum "antipolitică"
deoarece, după ei, forţa satirei generează antipatiile demolatoare,
critica destabilizatoare a sistemului. Numai că "sistemul" – pune în
evidenţă Grillo – este bazat pe discuţii de prea multe ori sterile şi
de nenumărate ori fără finalităţi practice. Nimeni nu este în stare să
prevadă la ce va duce acest enorm curent de simpatie populară pentru
Grillo creat de vehemenţa atacurilor dezlănţuite de el împotriva
exceselor clasei politice şi ineficienţei unui sistem administrativ
aflat, la modul declarativ, în slujba cetăţenilor.
Este de
ţinut cont de faptul că atacul frontal la politică a fost declanşat de
Beppe Grillo după ce şi-a pus pe picioare o infrastructură bazată pe
noile mijloace de comunicare, susţinută de internet şi implementată în
teritoriu. Cele 224 de "grupuri de întâlniri" care îi promovează
criticile şi îi organizează contactele cu publicul au fost în stare să
strângă într-o singură zi 300.000 semnături: suficiente pentru
declanşarea unei inţiative legislative populare "de jos în sus".
ţinut cont de faptul că atacul frontal la politică a fost declanşat de
Beppe Grillo după ce şi-a pus pe picioare o infrastructură bazată pe
noile mijloace de comunicare, susţinută de internet şi implementată în
teritoriu. Cele 224 de "grupuri de întâlniri" care îi promovează
criticile şi îi organizează contactele cu publicul au fost în stare să
strângă într-o singură zi 300.000 semnături: suficiente pentru
declanşarea unei inţiative legislative populare "de jos în sus".
Cu
două trei iniţiative de acest gen, bine ţintite, comicul nostru ar fi
în stare să trimită la plimbare, urmându-se proceduri perfect
constituţionale, o bună parte a clasei politice italiene. Era firesc
deci ca în faţa iminenţei unei catastrofe de proporţii să se audă
strigăte de alarmă provenite din diferite părţi ale eşichierului
politic, în special din partea acelora (foştii comunişti în principal)
care credeau că mobilizarea maselor în piaţă este atributul lor
inalienabil . La viitoarele alegeri mişcarea spontană creată în jurul
lui Grillo s-ar putea organiza, nu ca partid, ci ca structură de suport
a unor "liste civice" de pe care ar fi tăiaţi de la bun început cei ce
au avut probleme cu justiţia sau personajele suspecte de corupţie…
două trei iniţiative de acest gen, bine ţintite, comicul nostru ar fi
în stare să trimită la plimbare, urmându-se proceduri perfect
constituţionale, o bună parte a clasei politice italiene. Era firesc
deci ca în faţa iminenţei unei catastrofe de proporţii să se audă
strigăte de alarmă provenite din diferite părţi ale eşichierului
politic, în special din partea acelora (foştii comunişti în principal)
care credeau că mobilizarea maselor în piaţă este atributul lor
inalienabil . La viitoarele alegeri mişcarea spontană creată în jurul
lui Grillo s-ar putea organiza, nu ca partid, ci ca structură de suport
a unor "liste civice" de pe care ar fi tăiaţi de la bun început cei ce
au avut probleme cu justiţia sau personajele suspecte de corupţie…
Imaginaţi-vă
funcţionând în România cu ocazia alegerilor o structură de genul celei
ce s-ar putea să fie pusă pe picioare de Beppe Grillo în Italia cu
ocazia viitoarelor şi inevitabilelor alegeri. Cam câţi din membrii
actualului Parlament al României ar mai avea şansa de a fi realeşi?
funcţionând în România cu ocazia alegerilor o structură de genul celei
ce s-ar putea să fie pusă pe picioare de Beppe Grillo în Italia cu
ocazia viitoarelor şi inevitabilelor alegeri. Cam câţi din membrii
actualului Parlament al României ar mai avea şansa de a fi realeşi?
Din
mai multe părţi Beppe Grillo este atacat ca un deschizător de drumuri
pentru o "derivă fascistă". Nu este de mirare că acuzaţiile respective
vin în mod special dinspre părţile politice născute din mădularele
fostului Partid Comunist Italian. Mentalitatea în virtutea căreia cei
ce nu sunt de acord cu noi sunt inevitabil fascişti este încă vie în
cercurile politice formate la şcoala comunismului şi rămase – îmbrăcate
în haine ideologice de împrumut – pe scena publică.
mai multe părţi Beppe Grillo este atacat ca un deschizător de drumuri
pentru o "derivă fascistă". Nu este de mirare că acuzaţiile respective
vin în mod special dinspre părţile politice născute din mădularele
fostului Partid Comunist Italian. Mentalitatea în virtutea căreia cei
ce nu sunt de acord cu noi sunt inevitabil fascişti este încă vie în
cercurile politice formate la şcoala comunismului şi rămase – îmbrăcate
în haine ideologice de împrumut – pe scena publică.
Până acum
doar puţine instituţii politice nu a intrat în colimatorul satirei
virulente a lui Beppe Grillo. A cruţat de pildă – este de văzut pentru
câtă vreme! – instituţia Preşedintelui. Giorgio Napolitano, cu
precauţia care îi este caracteristică, nu a ezitat însă a trage un
generic semnal de alarmă (19 septembrie a.c.) asupra "urmărilor pe care
le poate avea denunţarea fără criterii şi aproximativă, nepunctuală,
senzaţionalistă a lumii politice şi a instituţiilor".
doar puţine instituţii politice nu a intrat în colimatorul satirei
virulente a lui Beppe Grillo. A cruţat de pildă – este de văzut pentru
câtă vreme! – instituţia Preşedintelui. Giorgio Napolitano, cu
precauţia care îi este caracteristică, nu a ezitat însă a trage un
generic semnal de alarmă (19 septembrie a.c.) asupra "urmărilor pe care
le poate avea denunţarea fără criterii şi aproximativă, nepunctuală,
senzaţionalistă a lumii politice şi a instituţiilor".
Alarma
provocate de fenomenul Grillo este de altfel perfect justificată:
vădeşte creşterea distanţei între o ţară reală, aceea din pieţe -
formată din persoane care plătesc 40 de euro ca să se regăsească în
invectivele comicului – şi aceea a palatelor Puterii: din 1992 încoace
se discută în ele, fără rezultat, despre naşterea celei de A Doua
Republici, o construcţie aflată încă în faza intenţiilor polemice.
provocate de fenomenul Grillo este de altfel perfect justificată:
vădeşte creşterea distanţei între o ţară reală, aceea din pieţe -
formată din persoane care plătesc 40 de euro ca să se regăsească în
invectivele comicului – şi aceea a palatelor Puterii: din 1992 încoace
se discută în ele, fără rezultat, despre naşterea celei de A Doua
Republici, o construcţie aflată încă în faza intenţiilor polemice.
În
România un personaj precum Beppe Grillo nu poate fi de conceput, în
pofida marasmului vieţii politice şi instituţionale, în pofida faptului
că nu se mai înţelege bine în virtutea căror interese şi reprezentând
pe cine acţionează, mai ales în cursul acestei legislaturi, partidele
sau guvernul. Nu poate fi de conceput şi deoarece pe lângă faptul că în
România nu mai există comici cu vocaţie, satira socială se confundă
aici cu şantajul. Unele din "resursele comice" ale României, destul de
sărace intelectualiceşte, se află în "miezul politicii".
România un personaj precum Beppe Grillo nu poate fi de conceput, în
pofida marasmului vieţii politice şi instituţionale, în pofida faptului
că nu se mai înţelege bine în virtutea căror interese şi reprezentând
pe cine acţionează, mai ales în cursul acestei legislaturi, partidele
sau guvernul. Nu poate fi de conceput şi deoarece pe lângă faptul că în
România nu mai există comici cu vocaţie, satira socială se confundă
aici cu şantajul. Unele din "resursele comice" ale României, destul de
sărace intelectualiceşte, se află în "miezul politicii".
Mă
gândesc, cu duioşie, în această ordine de idei, la onorabilul
Vanghelie: un comic născut cu carnet de partid şi program involuntar de
distrugere a politicii prin promovarea inepţiei şi ridicolului. În
partidul pe care îl reprezintă nu este de altfel singurul în această
situaţie. Alte făţoase personaje, neîndoielnic comice, din alte partide
mă întăresc în convingerea că o "cotitură" în politica naţională nu se
poate face cu concursul unui personaj precum Beppe Grillo.
gândesc, cu duioşie, în această ordine de idei, la onorabilul
Vanghelie: un comic născut cu carnet de partid şi program involuntar de
distrugere a politicii prin promovarea inepţiei şi ridicolului. În
partidul pe care îl reprezintă nu este de altfel singurul în această
situaţie. Alte făţoase personaje, neîndoielnic comice, din alte partide
mă întăresc în convingerea că o "cotitură" în politica naţională nu se
poate face cu concursul unui personaj precum Beppe Grillo.
Chomsky si masinile de produs candidati
16 octombrie 2007
(dintr-un interviu recent cu Noam Chomsky)
[...] Dar acuzatia de populism este interesanta. Ce este populismul? Populism inseamna a apela la populatie; e o acuza grava daca ea vine din partea celor care conduc opinia publica. Ei cred ca populatia trebuie tinuta departe de gestiunea afacerilor publice. Cred ca populatia trebuie sa fie spectatoare nu sa participe.
Din acest punct de vedere este gresit sa incerci sa implici populatia in gestionarea bunurilor publice. Posibil cel mai mare intelectual american al secolului XX, Walter Lippman, credea ca majoritatea populatiei ar fi ignoranta si neserioasa; persoanele responsabile care ar trebui sa conduca tara trebuie ferite de initiativele [publicului], de furia lui. Nu este o pozitie neobisnuita; este [o pozitie] obisnuita intre liberali, intelectuali democrati si, de la acestia, se transfera la clasele conducatoare.
E clar, deci, de ce persoanele aflate la putere nu actioneaza conform cu vointa populatiei; acest lucru este contrariul unei democratii functionale. Cred ca adevarata democratie ar fi mult mai eficace fara ceea ce numim partide politice , care functioneaza ca masini de producere a candidatilor. Singura forma de participare [pentru populatie] este sa se adune din cand in cand si sa aleaga dintre candidatii si programele care le sunt prezentate. Oamenii sunt exclusi de la formarea pozitiilor politice ale candidatilor.
Unele personaje care sunt capabile sa stranga finantare, adica sunt "create" de lumea economica, sosesc in oras si spun "Voteaza pentru mine pentru ca eu stiu ce sa fac" si lumea decide daca sa-i voteze sau nu. O societatea democratica ar trebui sa functioneze putin diferit. Lumea s-ar aduna in public si ar decide ce politica prefera si ar spune candidatilor: "Aceasta este politica pe care o dorm; daca esti capabil sa o duci mai departe, bine, daca nu, du-te acasa". Aceasta ar fi o democratie efectiva, ceea e este departe de situatia din prezent. Activitatea politica a partidelor consista acum din producerea de candidati prin intermediul unor mecanisme controlate de centrele de putere economica care marginalizeaza populatia.
Un mare analist american al secolului XX, John Dewey , sublinia in mod corect cum "politica este umbra pe care puterea economica o lasa asupra societatii". Se pare ca tocmai asa este, si asta nu este democratie.
Exista o noua batalie de luptat: daca Internetul va ramane liber si gratuit, cum este daca ramane in maini publice, sau daca va trebui sa fie controlat. A controla Internetul nu este usor dar exista metode pentru a o face. Exista putine sisteme pentru a avea acces la retea: daca ar fi privatizare, s-ar dori controlul asupra lor. Aceasta este una dintre batalille cele mai mari din Statele Unite, in ziua de azi." Noam Chomsky
Razboiul surd dintre soferi si pietoni
3 octombrie 2007
Revin apropos de o discutie despre soferi si pietoni, cu o consideratie de ordin, sa zicem,
filosofic. De indata ce romanul a inceput sa calce in societatea
moderna, si prin urmare sa adopte stilul de viata occidental, in care
automobilul personal este un bun indispensabil – dar mai capata si o
puternica valenta sociala si afectiva – se delimiteaza o noua scindare
in societatea romaneasca, care se loveste de noi si noi situatii problematice in
drumul ei spre occidentalizare. In acest caz, avem 2 planuri diferite, as
zice 2 lumi paralele si, dupa cum reise si din opinii exprimate in respectiva discutie, in ruta spre "coliziune".
filosofic. De indata ce romanul a inceput sa calce in societatea
moderna, si prin urmare sa adopte stilul de viata occidental, in care
automobilul personal este un bun indispensabil – dar mai capata si o
puternica valenta sociala si afectiva – se delimiteaza o noua scindare
in societatea romaneasca, care se loveste de noi si noi situatii problematice in
drumul ei spre occidentalizare. In acest caz, avem 2 planuri diferite, as
zice 2 lumi paralele si, dupa cum reise si din opinii exprimate in respectiva discutie, in ruta spre "coliziune".
Pe primul plan este lumea
soferilor, a celor care devin dependenti de automobil pana la punctul
in care nu mai fac nici 200 m fara sa conduca, poate nu doar din
comoditate cat si din senzatia de normalitate, de modernitate, pe care
o da ambientul unui automobil, in contrast cu lumea "de afara", mizera,
lenta, medievala si dezagreabila, de care scapi cel putin la volanul
propriului tau automobil.
soferilor, a celor care devin dependenti de automobil pana la punctul
in care nu mai fac nici 200 m fara sa conduca, poate nu doar din
comoditate cat si din senzatia de normalitate, de modernitate, pe care
o da ambientul unui automobil, in contrast cu lumea "de afara", mizera,
lenta, medievala si dezagreabila, de care scapi cel putin la volanul
propriului tau automobil.
Pe al doilea plan se afla pietonul, in
acceptiunea de om care circula fara automobil. Pietonul traieste intr-o
lume care nu se intersecteaza cu lumea in care traieste soferul.
Pietonul se misca tocmai in lumea mizera pe care soferul o vede
"afara", fara intermediari . Cele doua perspective sunt complet diferite
si n-ar fi rau ca ambii sa le vada pe amandoua si sa le constientizeze
mai des. Ca pieton vezi masini in toate partile care ocupa tot spatiul
public. Cu cat sunt mai multe, cu atat aerul pe strada devine tot mai
irespirabil, stresul generat de haos, galagie si atentia cu care
trebuie sa te misti pentru a nu-ti rupe oasele, este obositor. Ca
sofer, in constanta batalie cu timpul, pietonii devin inamici. Ca sofer
trebuie sa respecti de bine de rau regulile multe ale soselei, in timp
ce pietonul, nici pe cele 2 pe care le are nu le respecta.
In
acest scenariu se adauga invariabil stresul vietii cotidiene,
aglomeratia, lipsa de infrastructura, marlania unora (multora),
indisciplina, legii junglei si lipsei legii, dezordinea, etc. Ajungi la
constatarea ca ai nevoie de cateva schimbari radicale sau cel putin
inovative pentru a-ti mentine mintile intregi, sanatatea integra,
eficienta si coloana vertebrala. cateva solutii exista si ele sunt, in
opinia mea, legate de folosirea unui mix de modalitati de transport
potrivite fiecarei situatii.
Pentru pietonii fara masina, sa
inceteze sa maiviseze la masini pe care nu si le pot permite si sa
intre in lumea soferilor cu ceea ce le permite buzunarul. Soferii sa
treaca peste mitul masinii care simbolizeaza omul. In ziua de azi
masinile bune au proliferat in asa masura incat cu greu si cu bani grei
mai poti "impresiona" pe strazi. Daca acum 10 ani lumea intorcea capul
dupa un BMW, acum cu un BMW din 2004-2005 esti un anonim.
Exista
cateva cazuri in care sunt mijloace mai eficiente de transport decat
propriul automobil: mersul la lucru pe unele portiuni din oras, la
orele de varf, poate fi mai rapid cu o bicicleta sau chiar pe jos,
decat cu masina. Cautarea parcarii adauga si ea la timpul pierdut.
Timisoara in special este un oras extrem de accesibil la pas si la
bicicleta. Urmeaza transporturile publice, care sunt convenabile pe
cateva rute importante si care ar putea fi mult mai eficiente daca s-ar
face presiuni mai mari din partea cetatenilor. Cineva se intreba nu de
mult in presa, ce fac romanii de umplu traficul la ore de lucru cand in
occident strazile sunt pustii? Raspunsul poate fi ca multa lume umple
strazile de-a dreptul aiurea cu masina, din mai multe motive.
Lumea
moderna se indreapta spre modele alternative si ele ar trebui
anticipate. Automobilul devine un tap ispasitor . De el se leaga
poluarea oraselor in care mai trebuie sa si traim si proliferarea
bolilor "urbane", datorate de slabirea sistemului imunitar, la randul
lui cauzat de poluare. Si multe multe altele. Intre pietoni si soferi,
pe teermen lung, "batalia" e destinata sa fie castigata de pietoni.
Studiu de caz: efectele izolationsmului politic timisorean
23 septembrie 2007 Taranistii au reusit foarte bine sa exploateze fricile si slabiciunile timisorenilor. De la ura pentru "mitici", "exceptionalismul banatean", aversiunea pentru moldoveni, atitudinile autonomiste, frica de un nou tip de comunism, frustrarile fata de rezultatele politice ale revolutiei de la Timisoara, etc. Au recurs la cateva metode interesante prin care au fructificat politic aceste slabiciuni:
-manipularea batranilor, cea mai conservatoare aripa a alegatorilor, dezinteresata de planurile de viitor (pe care ei n-au sa-l vada), dezinteresata de autostrazi, infrastructura, noi tehnologii. Instrumente: consiliile de cartier, monitorul primariei.
-marginalizarea presei si a informatiei in sine. In realitate jurnalismul se rezuma la cateva voci critice, intr-o mare de interese comerciale, intersectate cu cele politice. Jurnalismul de ancheta aproape ca a disparut la Timisoara. Cititorii au devenit extrem de conservatori.
-ruperea relatiilor cu restul tarii pe baza politica. In loc ca firmele timisorene sa fie incurajate sa se extinda si sa investeasca in restul tarii, ei se comporta exact invers, intrucat propaganda i-a invatat astfel. Asa ca investitorii din alte orase au avut grija sa acapereze pietele din intreaga tara si sa aduca bani in orasele lor, in timp ce timisorenii sunt limitati doar la piata de vest.
-exacerbat si propagat mitul omului rosu pesedist – impotriva tendintelor si nevoilor sociale. unul din rezultate: programul ANL , un proiect social, una dintre chestiile bune pe care le-a facut PSD, pus pe butuci la Timisoara, in timp ce da rezultate peste tot in tara – cartiere intregi la Cluj spre exemplu, unde n-au nicio treaba cu PSD-ul.
- mitul omului negru mitic, care fura din bugetul timisorenilor si ii lasa fara bani pentru investitii; in realitate bugetul municipal este printre cele mai mari din tara, peste 100 mil euro anul trecut, bani care raman exclusiv la Timsioara.
- mitul superioritatii timisorene – ca scuza pentru aroganta in loc de inteligenta. In loc sa se profite de ocazii, se bate cu pumnul in piept, pentru a fi la urma ignorati. Diplomatia timisoreana in tara si strainatate ste doar praf in ochi, pentru ca lipseste cu desavrasire.
- mitul economic – ca scuza pentru incompetentele administratiei . Adevarul este ca Timisoara s-a dezvoltat economic, dar nudin cauza administratiei. Investitiile straine de care a beneficiat Timisoara pana acum n-au nicio legatura cu administratia Ciuhandu (careia ii place sa se laude cu asta) ci cu atuurile orasului fata de restul tarii, in specie mana de lucru ieftina amplasata in extremitatea vestica a tarii. Ca dovada, investitorii au incetat sa mai vina la Timisoara si se indreapta mai departe, spre estul tarii, R.Moldova, Ucraina, Bulgaria. Intrand in UE, Timisoara si-a pierdut atuul locatiei si il pierde si pe cel al fortei de munca ieftine, deci se preconizeaza ca multe firme sa-si traga obloanele si sa emigreze mai departe, in cautare de avnataje competitive. Administratia Ciuhandu e complet depasita de mutatiile care se intampla in sfera economica, unde n-are niciun cuvant de spus. Ea domneste doar in spatiul public, unde rezultatele se vad cu ochiul liber. In rest si privatii si timisorenii, au grija sa-si faca partea si sa ridice orasul in dreptul lor. Iar administratia bate pasul pe loc si-si atribuie fara scrupule meritele timisorenilor.
- identitatea banateana – o poveste frumoasa, transformata intr-o chestiune groteasca. In loc sa fie afirmata, ea a fost exploatata politic si echivalata cu autonomism. In loc sa fie exaltata cu o mandrie inteligenta, cumpatata, ea este folosita ca pretext politic si strigata in gura mare de oameni compromisi si incompetenti, care au redus identitatea banateana la vorbe goale.
- apropierea de Viena si Budapesta, aluzie la trecutul imperial, una dintre cele mai antiromanesti atitudini, promovata ca motiv de mandrie, in folosul exclusiv a tarilor straine vizate si in detrimentul direct al orasului, care evident este mai aproape de restul tarii si nu de straini, chiar daca geografic este mai aproape de orice vreti voi. Rezultat: demagogia a izolat judetul de restul tarii. In fapt si ungurii si sarbii, vecini, nu s-au grabit sa se infrateasca cu banatenii (vezi DKMT, o farsa), tocmai pentru ca si Szeged -ul si Varset-ul sunt mai aproape de Budapesta si respectiv de Belgrad, decat sunt pe harta, de Timisoara. Perversarea atitudinii firesti de aparare a interesului national, pe care toti vecinii si toate tarile normale, il adopta, nici ca putea fi mai scandaloasa la Timisoara.
-manipularea batranilor, cea mai conservatoare aripa a alegatorilor, dezinteresata de planurile de viitor (pe care ei n-au sa-l vada), dezinteresata de autostrazi, infrastructura, noi tehnologii. Instrumente: consiliile de cartier, monitorul primariei.
-marginalizarea presei si a informatiei in sine. In realitate jurnalismul se rezuma la cateva voci critice, intr-o mare de interese comerciale, intersectate cu cele politice. Jurnalismul de ancheta aproape ca a disparut la Timisoara. Cititorii au devenit extrem de conservatori.
-ruperea relatiilor cu restul tarii pe baza politica. In loc ca firmele timisorene sa fie incurajate sa se extinda si sa investeasca in restul tarii, ei se comporta exact invers, intrucat propaganda i-a invatat astfel. Asa ca investitorii din alte orase au avut grija sa acapereze pietele din intreaga tara si sa aduca bani in orasele lor, in timp ce timisorenii sunt limitati doar la piata de vest.
-exacerbat si propagat mitul omului rosu pesedist – impotriva tendintelor si nevoilor sociale. unul din rezultate: programul ANL , un proiect social, una dintre chestiile bune pe care le-a facut PSD, pus pe butuci la Timisoara, in timp ce da rezultate peste tot in tara – cartiere intregi la Cluj spre exemplu, unde n-au nicio treaba cu PSD-ul.
- mitul omului negru mitic, care fura din bugetul timisorenilor si ii lasa fara bani pentru investitii; in realitate bugetul municipal este printre cele mai mari din tara, peste 100 mil euro anul trecut, bani care raman exclusiv la Timsioara.
- mitul superioritatii timisorene – ca scuza pentru aroganta in loc de inteligenta. In loc sa se profite de ocazii, se bate cu pumnul in piept, pentru a fi la urma ignorati. Diplomatia timisoreana in tara si strainatate ste doar praf in ochi, pentru ca lipseste cu desavrasire.
- mitul economic – ca scuza pentru incompetentele administratiei . Adevarul este ca Timisoara s-a dezvoltat economic, dar nudin cauza administratiei. Investitiile straine de care a beneficiat Timisoara pana acum n-au nicio legatura cu administratia Ciuhandu (careia ii place sa se laude cu asta) ci cu atuurile orasului fata de restul tarii, in specie mana de lucru ieftina amplasata in extremitatea vestica a tarii. Ca dovada, investitorii au incetat sa mai vina la Timisoara si se indreapta mai departe, spre estul tarii, R.Moldova, Ucraina, Bulgaria. Intrand in UE, Timisoara si-a pierdut atuul locatiei si il pierde si pe cel al fortei de munca ieftine, deci se preconizeaza ca multe firme sa-si traga obloanele si sa emigreze mai departe, in cautare de avnataje competitive. Administratia Ciuhandu e complet depasita de mutatiile care se intampla in sfera economica, unde n-are niciun cuvant de spus. Ea domneste doar in spatiul public, unde rezultatele se vad cu ochiul liber. In rest si privatii si timisorenii, au grija sa-si faca partea si sa ridice orasul in dreptul lor. Iar administratia bate pasul pe loc si-si atribuie fara scrupule meritele timisorenilor.
- identitatea banateana – o poveste frumoasa, transformata intr-o chestiune groteasca. In loc sa fie afirmata, ea a fost exploatata politic si echivalata cu autonomism. In loc sa fie exaltata cu o mandrie inteligenta, cumpatata, ea este folosita ca pretext politic si strigata in gura mare de oameni compromisi si incompetenti, care au redus identitatea banateana la vorbe goale.
- apropierea de Viena si Budapesta, aluzie la trecutul imperial, una dintre cele mai antiromanesti atitudini, promovata ca motiv de mandrie, in folosul exclusiv a tarilor straine vizate si in detrimentul direct al orasului, care evident este mai aproape de restul tarii si nu de straini, chiar daca geografic este mai aproape de orice vreti voi. Rezultat: demagogia a izolat judetul de restul tarii. In fapt si ungurii si sarbii, vecini, nu s-au grabit sa se infrateasca cu banatenii (vezi DKMT, o farsa), tocmai pentru ca si Szeged -ul si Varset-ul sunt mai aproape de Budapesta si respectiv de Belgrad, decat sunt pe harta, de Timisoara. Perversarea atitudinii firesti de aparare a interesului national, pe care toti vecinii si toate tarile normale, il adopta, nici ca putea fi mai scandaloasa la Timisoara.
Indatorarea orasului, propaganda fara scrupule, grupuri de interese, lipsa de cultura, lipsa de competente, lipsa de viziune, astea sunt doar cateva din ingredientele cheie folosite in conducerea Timisoarei.
Khris, tu alegi sa privesti FMI
aproape exclusiv prin prisma activitatii sale financiare. Insa ar fi o
omisie grava sa crezi ca asta este principala sa activitate. E ca si
cum ai spune ca Banca Nationala se ocupa strict de finantarea
sistemului bancar si sa nu spui ca ea are un rol fundamental in
politica monetara .
FMI se ocupa nu doar de “banking” ci si de politica economica si
financiara. Unii zic ca proportiile sunt egale, altii ca prima e mai
importanta (banuiesc ca si tu te afli printre ei) si altii cred ca
functia politica este cea care prevaleaza asupra celei financiare. Eu
cred ca FMI este covarsitor o institutie-instrument de politica
internationala. Nu pot crede ca este conceput ca instrument de
finantare intrucat pe de-o parte exista un sistem bancar privat
f.dezvoltat in toata lumea, apt sa finanteze cam orice proiect sau
chiar stat care are nevoie de finantare si in al doilea rand exista o
abundenta de bani acumulati , de moneda creata in ultimele decenii (mai
mult sau mai putin sustinuta), care infirma ipoteza ca FMI sau BM ar
umple un gol in sistemul de finantare international.
Cheia de lectura a FMI si BM este evident modul in care actioneaza,
nicidecum dobanda pe care o practica. Mai sus spune Andrei ca daca iti
ofera dobanda de 3,5% pe timp de criza, este f.convenabil. Asta se
aplica in sistemul privat, unde exista competitie si conditiile sunt
relativ clare si uniforme intre banci. Ce faci daca banca iti ofera
bani cu o dobanda de 3,5% pt.un apartament in rate pe 20 ani, dar te
conditioneaza ca in perioada asta sa nu faci niciun copil (strict
economic asta iti creste gradul de risc, sotia va fi o perioada in
incapacitate de a produce venituri, cheltuielile vor creste, este
imprevizibil cat vei cheltui cu copilul), sa nu achizitionezi nimic
peste o anumita suma, sa iti impuna ce, cat si cum sa cheltuiesti
lunar, ca sa ai tot timpul o rezerva de care banca sa poata dispuna in
caz de probleme, etc. etc. Ca si in cazul FMI, esenta lucrurilor sta in
CONDITII si nu in bani sau dobanda practicata. Nu ma incalzeste cu nimic
dobanda de 3,5%*, am trecut de faza asta, ma intereseaza asteriscul si
nota de la subsol unde stau scrise cu litere mici, CONDITIILE
imprumutului. De aici incepe toata discutia despre FMI. Pana nu
stabilim asta concret, facem jocuri de imaginatie, dar nu traim in
lumea reala, in care pretul unui lucru nu e ala din catalog sau din
reclama, e cel platit la casierie sau la rata lunara platita bancii,
include tot felul de alte lucruri, e cu tot cu tva, cu asigurare, cu
taxe de tot felul, costuri ascunse, penalizari, riscuri mai mici sau
mai mari, etc. despre care nu ti se spune mai nimic. Putem la fel de
bine sa ne amagim ca FMI a reinviat pentru ca in fapt este o institutie
solida si credibila, putem face apologia liberalismului economic ,
apologia bancilor, apologia celui mai puternic. Asta este pana la urma
rolul “natural” al intelectualilor occidentali, de a sta in slujba
puterii. Dar nu cred ca Khris sau multi altii de pe forum au interesul
asta, desi se lasa, cu sau fara voia lor, atrasi in constructiile
fanteziste tipice apologeticilor de tot soiul.